Parca visez. Nu-mi vine sa cred ca a venit cineva de la Iasi sa se intereseze de soarta noastra”, ne spune tinindu-se de cap, Rodica Ciobanu. Oamenii din Pirlita nu cred ca exista pe lume oameni mai saraci decit ei. Nu au nici macar cimitir. Isi ingroapa mortii in vecinatate, la 7 km distanta, nu exista nici drum
care sa-i lege de restul lumii
„Dumnezeu ne da, Dumnezeu ne ia!", spune, ridicind ochii spre cer, unul dintre pirlitii satului „Pirlita" din comuna Popesti. Uitat de lume, satul acesta, care si-a schimbat denumirea in Padureni dupa cel de-al doilea razboi mondial, este un „purgatoriu" sumbru din care nu poti iesi decit pe usa pe care scrie „Moarte". Dar, la cit sint ei de saraci, nici moartea-i simpla pentru ca isi poarta victimele la 7 kilometri de sat. Asta pentru ca pirlitii nici cimitir nu au. In satul lor, masina Salvarii nu a intrat niciodata, nici nu are cum, pentru ca nu exista drum. Nici dispensar. Nici magazin. Nici birt. Iar scoala este o camera din casa unui satean. Doar saracia este stapina pe un sat care adaposteste in jur de 70 de suflete, dintre care aproape jumatate sint copii
- singura lor bogatie.
„Cei mai prapaditi sarmani din lume"
La 7 kilometri de Harpasesti, undeva la marginea comunei Popesti, exista un sat care, inca din vremuri imemorabile, poarta denumirea de Pirlita. Desi inca din 1958 numele i-a fost schimbat in Padureni, localnicii din satele vecine il cunosc dupa denumirea cea veche.
„E tot inainte", ne spune o batrinica de la care am cerut indicatii in clipa in care am simtit ca ne pierdem. Si tot inainte am luat-o, pina cind am realizat ca drumul nu mai exista si ca, din loc in loc, sint „rani" adinci in pamint. Pina si pamintul incerca sa ne spuna ca trebuie sa stam departe, reusind chiar, la un moment dat, sa ne opreasca, „prinzindu-ne" masina intr-o groapa. Dupa zeci de minute de impins masina, reusim sa plecam. Ne-a trecut un pic supararea atunci cind am realizat ca peisajul e foarte frumos: dealuri, paduri, o singura casa cocotata pe un dimb. Dupa o indelungata aventura prin gropile adinci, facute de carute si tractoare, am ajuns. Prima casa era cindva albastra, acum e doar spalacita de ploaie, ninsoare si vint. A doua, aflata la citiva metri, e o cocioaba gri, alta se intrezareste mai departe, si inca una la fel de gri si de stricata linga ea. Totul miroase a pustiu. Nici un om, doar case saracacioase, unele cu nailon in loc de geamuri, acoperisuri stricate, garduri rupte si putrede. Nici macar ciinii nu latra. „Parca visez. Nu-mi vine sa cred ca a venit cineva de la Iasi sa se intereseze de soarta noastra, cei mai prapaditi sarmani din lume", ne spune zimbind, tinindu-se de cap, Rodica Ciobanu in timp
ce ne primeste in curtea casei. Cocioaba e mica, are doar doua camere. In una locuieste Dumitru Carimb, un batrin de 97 de ani imobilizat la pat
, de care are grija Rodica de ceva timp, iar in cea de-a doua camera, ea cu sotul. Nici fostului veteran de razboi nu-i vine sa creada ca are oaspeti. „Eu nu stiu cum ati reusit voi sa intrati pina aici cu masina. E asa de greu drumul... La noi, din cauza asta, nici Salvarea nu vine. Chiar aseara a plecat Alina lui Viorel la Harpasesti cu caruta pentru ca i-a venit sorocul", se minuneaza femeia. La Harpasesti „odihnesc" toti satenii din Pirlita, eliberati dupa o viata
chinuita. Acolo sint primiti la ingropaciune, de taranii din satul vecin.
„De cind a murit Ceausescu, toti primarii ne-au promis un amarit de drum"
„La noi in sat era bine cind eram eu mica. Erau oameni frumosi.. Mai multe case, erau de toate... Acum, nimic, doar saracie... Nici macar bani sa ne tragem lumina nu avem. Nu a mai fost o nunta in sat de 30 de ani", marturiseste fiica lui Dumitru, Virginia Balan, aflata in vizita in casa saracacioasa a batrinului. Ea locuieste la Dumesti, insa din cind in cind se reintoarce in satul in care a copilarit pentru a-si revedea tatal. Isi aduce aminte ca, in timpurile alea, la ei in Pirlita era scoala, mindrindu-se chiar ca ea a reusit sa faca patru clase aici. Acum scoala nu mai este. Elevii de clasele I-IV, doar 9 la numar, se aduna in camera unui localnic, care a donat jumatate de casa invataceilor. „Am facut doar patru clase. Nu au mai avut parintii bani. Acum, ce sa fac si eu? Stau. Ai mei nu-si permit sa ma dea in continuare la scoala", ne povesteste Marius Lupu, un vlajgan de 15 ani, care s-a apropiat cu sfiala de locul unde „aterizasera" strainii, adica noi. Din afara, scoala pare doar o casa din chirpici neterminata. Desi clasa nu-i mare, doar cinci banci si o catedra, e frumos decorata cu desenele pustilor. „Feciorul meu a dat o parte din casa lui pentru scoala. Dar acum, nepoata-mea cica nu se duce la scoala ca-i prea departe", spune zimbind Maria Matostat, in timp ce isi mingiie nepoata iesita din casa aflata la un metru de scoala. Desi are aproape 80 de ani si o gramada de probleme, femeia are un simt al umorului extraordinar, facind haz de necaz, dar cu lacrimi in ochi, de saracia in care se zbate. Ne-a aratat zimbind ciorapii rupti, caci asa umbla prin ograda, si intreaba daca exista pe lume si oameni mai saraci decit ea. „Stiu de la bunicii si strabunicii mei ca acest sat a fost numit «Pirlita» pentru ca acum multa vreme o parte din padurea noatra s-a pirlit, adica a ars", ne spune ea. Vecinul ei, Daniel Lupu, a aprobat-o. E revoltat pe tot ce misca. „De cind a murit Ceausescu, toti primarii ne-au promis un amarit de drum. Nimic pina acum. Eu pot sa muncesc, dar unde sa ma duc? Sa fug in Italia!? Ce sa fac acolo? Am 7 copii si unul pe drum. Sint sarac, dar nu-l pot da «afara» pe copilul asta. Unde maninca 7, mai poate trai unul. Cu totii traim din alocatiile copiilor. Dumnezeu ne da, Dumnezeu ne ia!", afirma revoltat omul, vrind sa dea de pamint cu caciula de oaie. Pentru a ne dovedi ca saracia in care se zbate nu-i minciuna, ne-a condus la casa unchiului sau. Cinci suflete intr-o casa cu doua camere, fara geamuri, doar cu nailon, cu acoperisul cazut, pe sub podeaua careia trece un sant cu apa. Intr-o odaie locuieste Ezara, nora lui Dumitru, cu cele doua fetite, de doi si, respectiv, un an. Mai are unul in burta. La cit e de mica si de frageda, te intrebi cum de mai poate. „Vreau sa ne ajutati si pe noi cu ceva. Am fost la Socola mai multi ani. Nu sint nebuna, dar am nevoie de pastile", spune nevasta lui Dumitru, Maria. Totul in jurul lor, de la hainele rupte si murdare, pina la ograda pricajita si bordeiul in care locuiesc, e sub stapinirea Saraciei. Pirlita e un colt de lume despre care nici Romania, nici Uniunea Europeana nu par a sti ca exista. Chiar si Primaria din Popesti nu crede ca ar putea exista un altfel de viitor pentru acei sarmani. „Nu putem face nimic pentru ei. Nu stim pe cind se va rezolva situatia. Asta este. E greu", a spus Mihai Palaghia, secretarul comunei. Singura solutie in urmatorii ani, crede Mihai Palaghia, este de a construi un drum, cu bani Sapard, care sa lege Pirlita de Dumesti. Dar nu poate sa spuna exact cind. Asa ca soarta pirlitilor se va schimba, cel mai probabil, cind o vrea Dumnezeu.
